Școala Catehetică

Argument:
Ispitele nemaiîntâlnite ale lumii de astăzi, mulțimea de oameni care a suferit în pandemie și mulți alții care s-au smintit din pricina manipulărilor, durerea sufletească provocată de tragediile care s-au întâmplat în ultima vreme; toate ne-au mișcat să purcedem la înființarea unei Școli catehetice pentru toți tinerii ortodocși – și în special pentru cei cu inima tânără –, dornici de formare duhovnicească.
Am văzut că informarea corectă despre toate provocările societății actuale nu mai este cu putință, din pricina cantității uriașe de date care nu mai poate fi procesată și a specializărilor particulare ale domeniilor științifice, care limitează la grupul experților înțelegerea acestora.
Am văzut, de asemenea, că întreaga existență a omenirii a devenit astăzi una theologică. Proiectele societății moderne, care-l implică pe om, nu mai sunt demult neutre sau laice, ci toate sunt, nu doar interpretabile theologic, ci posedă în chip vădit o miză și o finalitate theologică.
Am văzut că, deși toate faptele oamenilor se desfășoară pe pământ, ele se reflectă în lumea cerească; deși acțiunile oamenilor se desfășoară în timp, acestea le determină persoanelor veșnicia. Prin toate actele și cuvintele oamenilor contemporani este mărturisit sau tăgăduit Dumnezeu, Ziditorul omului. Fie că este rostit fie că nu, fiecare cuvânt al tuturor oamenilor transmite afirmarea sau negarea lui Dumnezeu.
În momentul de față nu de cunoștințe vaste și specializate ducem lipsă, ci de simțirea duhovnicească a inimii. În mod paradoxal, simțirea inimii ne va aduce cunoașterea directă, nemijlocită a adevărurilor de multe feluri ale lumii. Harul lui Hristos sălășluit în inimă va distinge între minciuna și adevărul provocărilor societății în care trăim. Iar în afara lui Hristos, – să nu ne amăgim! – nu se află decât beznă, ignoranță și nebunie, oricât de mult ne-am informa prin mijloacele lumii căzute.
Pornind de la aceste esențiale premise, am simțit că a devenit absolut necesar să deschidem această școală cu următorul scop major: ca prin formarea ce o căpătăm aici să ne putem dezvolta o necesară grilă creștină, care să ne susțină în a viețui drept și fără greșală în această lume, având drept țintă mântuirea. Dar pentru aceasta este necesar să avem armele adecvate pentru a birui frica și înșelăciunea din orice latură a lumii acesteia. Nu pe puterile proprii ne bizuim în această strădanie! Ci luându-i în ajutor pe Sfinții Părinți, sfătuindu-ne, rugându-ne unii pentru ceilalți; doar așa vom izbuti să ținem nestins harul lui Dumnezeu în noi, singurul care ne va putea conduce în chip real și nemincinos la limanul mult dorit al bucuriei dumnezeiești din Împărăția lui Dumnezeu.
Amin! Așa să ne ajute bunul Dumnezeu!

1. Rolul și rostul catehezei

Fiilor, se cuvine să-I mulțumim Sfântului nostru Dumnezeu în Treime închinat, care ne-a învrednicit să revenim în acest loc pentru ca să se facă auzit iarăși dumnezeiescul Său cuvânt. În Biserica Primară Botezul se făcea la o vârstă matură. Datorită faptului că acum există practica Botezului pruncilor, cateheza, după cum știți, se face după Botezul nostru. Din această pricină, este o adevărată binecuvântare dacă, oarecând, vom înțelege faptul că trebuie să ne completăm catehizarea noastră după Botezul nostru, atunci când ne-am mărit. Cateheza nu este un lux, nici ceva excepțional sau facultativ; cateheza este un lucru foarte necesar.
De aceea, dacă conștientizăm că trebuie să dobândim cunoașterea conținutului credinței noastre, atunci, în chip neîndoielnic, vom alerga să ne completăm cunoașterea noastră duhovnicească, theologică și creștinească, nu numai la vârsta copilăriei și a adolescenței noastre, ci și pe întreg parcursul vieții.
Ucenicii lui Hristos până când au murit s-au numit ucenici, iar aceasta înseamnă că au avut duhul uceniciei, al învățării. Și noi, până când vom muri, trebuie să avem duhul uceniciei, al învățării. Așadar, din acest motiv să nu socotiți că este ceva excepțional faptul că ați venit aici, ci ceva foarte necesar, ceva ce se impune de la sine, dacă vrem, se înțelege, să ne numim creștini. Vă rog să mă credeți că toate relele care s-au acumulat în viața noastră există tocmai din pricina faptului că lipsește cateheza. Cea mai mare parte din poporul nostru, într-o majoritate zdrobitoare, este neinformat în temele credinței, iar aceasta este o mare nenorocire.

   Arhimandritul Athanasie Mythilineos

2. Postul Mare sau destinația veșniciei

Am intrat în Postul Mare, așa cum facem în fiecare an, și se cuvine să ne pregătim în mod special în această perioadă, întrucât postul acesta nu reprezintă altceva decât chipul sau sinteza existenței omului pe pământ, care are drept destinație finală mântuirea, viața veșnică.

După cum bine se știe, viața omului, în general, și perioada postului, în special, este asociată cu ispitele, cu încercările, cu probele. Sfinții Părinți care au descris în mod amănunțit lupta duhovnicească a omului, au sintetizat totuși și au spus că ispitele îi vin creștinului, mai cu seamă, dinspre trei laturi: de la diavol, de la lume și de la propriul trup. Și vedem, privind în societatea contemporană, că această apoftegmă patristică rămâne totdeauna valabilă, inclusiv în zilele noastre. Desigur că diavolul se folosește, ca un viclean, de lume și de trup ca de niște medii prin care să abată mintea omului de la cele bune. Acest lucru l-a înțeles, în chip minunat, sfântul Andrei Criteanul, al cărui Mare Canon îl cântăm în aceste zile, atunci când a zis:

„În locul Evei celei trupești, făcutu-s-a mie Eva înțelegătoare gândul cel cu poftă trupească, arătându-mi cele plăcute, și gustând pururea din băutura cea amara”.

În acest tropar este surprins tot mecanismul ispitirii mentale a omului care se va instala apoi în patimi și în păcatele cu fapta. Însă, de ce ne lăsăm amăgiți de plăcerile trupești și ne depărtăm de Dumnezeu? Dintr-un motiv foarte simplu: întrucât iubim lumea și lucrurile lumești și avem așteptări lumești, iar acest lucru se întâmplă inclusiv atunci când ne aplecăm asupra temelor bisericești. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este faptul că foarte puțini înțeleg sensul profund al Postului Mare și, din această pricină, își pierd motivația de a posti, de a se nevoi și de a se ruga. Cum astfel? Prin aceea că obișnuim să ne fixăm drept țintă finală a Postului Mare praznicul Învierii! Dar ce altceva, s-ar putea întreba cineva? Ținta finală a Postului Mare, care așa cum am spus este chipul întregii noastre vieți, este Împărăția lui Dumnezeu, viața veșnică. Iar praznicul Învierii, oricât de strălucit ar fi, nu reprezintă un scop în sine, ci este doar cel mai desăvârșit simbol pământesc al Împărăției cerești. A reduce scopul Postului Mare numai la praznicul Învierii înseamnă, în fapt, o formă subtilă de imanentizare a Revelației sau o formă de secularizare a învățăturii și practicii Bisericii.

De aceea, în toate acțiunile și gândurile noastre se cuvine să ținem tradiția probată a Sfinților Părinți, care așază în centrul tuturor lucrurilor Persoana dumnezeiesc-omenească a Mântuitorului, cu care suntem chemați să ne unim. Hristos este, așadar, atât scopul postului cât și al sărbătorii și de aceea nu ne pierdem bucuria în post și nici nu ne veselim peste măsură în sărbători. Iar gândul nostru se cuvine să fie legat, pe toată durata vieții noastre, nu de lucrurile stricăcioase ale acestei lumi, ci de Numele lui Hristos și de fericirea veșnică.

3. Între apostazie și pedeapsă

Am fost adesea întrebat, de apropiații mei, de ce trecem, ca popor, prin evenimentele neplăcute din ultimii ani, ce au culminat astăzi cu efectele, încă nu pe deplin consumate, ale pandemiei? Și, de asemenea, cum vor evolua lucrurile în viitor? Cum va fi? Problema e că ne obsedează viitorul și ne dorim rezolvarea tuturor problemelor materiale și împlinirea viselor noastre pătimașe într-un viitor ipotetic, dar refuzăm să vedem cauzele reale ale tuturor nenorocirilor prin care trece poporul. Dacă vom citi Sfânta Scriptură și vom intra în duhul ei, vom primi răspunsul nemincinos. Și, întrucât ceea ce aș fi vrut să spun pe această temă a fost magistral rezumat de Părintele Athanasie Mytilineos, atunci când în urmă cu câțiva ani a vorbit despre soarta Greciei și pentru că se potrivește uimitor de bine cu situația noastră, a românilor, am să răspund întrebărilor de mai sus, redând doar cuvintele Starețului:
„Totdeauna ar trebui, atunci când citim Sfânta Scriptură și filosofăm sau theologhisim asupra Istoriei, totdeauna criteriul nostru să fie acesta: apostazie – pedeapsă. Dacă vreți să faceți o foarte bună previziune despre ceea ce i se poate întâmpla unui popor, indiferent dacă va fi grabnică sau va mai întârzia, aceasta este: Apostazie egal pedeapsă! Stăruința în apostazie, egal catastrofă; stăruința mai mult în apostazie, egal cu dispariția din Istorie! Dacă citiți Vechiul Testament veți vedea că există acolo exact această schemă. Apostaziază poporul, este pedepsit de Dumnezeu; se pocăiește și se întoarce, este tămăduit. Iarăși apostaziază de la Dumnezeu, apoi iarăși este pedepsit; și așa mai departe. Israil nu s-a pierdut din Istorie pentru că Dumnezeu are un anumit plan cu el, alte popoare însă s-au pierdut. Astfel, dacă dorim să prevedem o catastrofă pentru un popor, să vedem modul său de viață și să tragem concluziile.
Dacă acum mă întrebați, cum se văd lucrurile în viața noastră contemporană aici, în Grecia, dacă nu la scară globală – cu siguranță, fără să-mi revendic, firește, vreo harismă prorocească, ci este ceva ce orice credincios poate să vadă –, v-aș spune: „Foarte urât! Foarte urât!”. Eu, unul, zăresc zorile și mă prinde înserarea într-o stare de ca și cum aș aștepta ceva. Aceasta se întâmplă în ultimii ani, este ca și cum aș aștepta ceva. Ce aștept? Ce să vă spun mai mult? Ceva aștept, pentru că nu mergem bine ca popor. Ne-am ieșit atât de mult din minți, am scos deja în public subconștientul nostru împuțit și ne mișcăm într-un asemenea grad galopant de apostazie, încât nu rămâne decât să se epuizeze, să zicem, îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu și să vină de-acum pedeapsa. În acest fel simt lucrurile. Și socotesc că este ceva pe care foarte mulți oameni, oarecum în același fel, ar trebui să-l simtă”.

Aș conchide că nouă, în calitate de oameni duhovnicești, ne revine, poate, sarcina cea mai grea în aceste vremuri. Nu politica, nu revoltele, nu protestele ne vor salva, ci revoluția lăuntrică a propriului nostru sine, metanoia, schimbarea ethosului nostru creștin întru bine și întoarcerea la Dumnezeu. Să nu ne amăgim! Aceasta este singura cale de a îndrepta lucrurile în întreaga societate! Nimic omenesc nu va putea restaura normalitatea lumii acesteia, dacă nu-L vom ruga stăruitor pe Mântuitorul.

   Prof. Ivan Dumitru