CREDINŢĂ ŞI SPIRITUALITATE ÎN VLAŞCA MEDIEVALĂ
Istoria medievală a judeţului Vlaşca a reprezentat pentru noi, vlăscenii, o perioadă de grea cumpănă şi de grele încercări în ceea ce priveşte continuitatea şi statornicia noastră pe acest petic de ţară românească. Din păcate, foarte puţini istorici s-au aplecat asupra studiului acestei perioade din istoria ţinutului nostru, care a fost una plină de evenimente şi fapte ce s-au desfăşurat cu o repeziciune specifică epocii medievale şi care au condus la individualizarea distinctă a ţinutului Vlaşca şi a continuităţii în acest spaţiu a locuitorilor săi. Judeţul Vlaşca s-a delimitat distinct ca o formaţiune administrativă specific românească încă din perioada de formare a poporului nostru şi putem spune că a avut aceeaşi evoluţie ca şi judeţele din dreapta Oltului, aşa cum se menţionează în tratatele de istorie ale Academiei Române.
Asemenea întregului popor român, vlăscenii s-au născut creştini şi au fost printre primii, din neamul românesc, ce au intrat în contract cu creştinismul şi cultura de la sud de Dunăre.
Din organizarea socială a satului medieval vlăscean nu a lipsit niciodată preotul creştin care se afla la loc de mare cinste şi preţuire şi care a avut un rol hotărâtor în menţinerea unităţii de neam şi credinţă a comunităţii. Preotul a fost primul învăţător al ţăranilor vlăsceni şi de la care venea singura rază de lumină pentru aceştia, care îi ajuta să înţeleagă câte ceva din misterele acestei lumi şi, în special, despre relaţia lor cu Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu şi în unitatea de neam i-a făcut pe vlăsceni să reziste în condiţiile vitrege ale acelor vremuri în care avea ca vecin direct, la sud, un mare imperiu păgân care deseori le pârjolea satele şi le ardea lăcaşurile de închinăciune. Când aveau posibilitate, luptau cu arma în mână, când nu, se puneau la adăpostul codrului vlăscean şi aşteptau ca pericolul să treacă, apoi reveneau la vatra satului, întăriţi de credinţa că acest pământ creştin este al lor de veacuri şi reclădeau tot ce fusese distrus.
Marii domnitori ai Ţării Româneşti au fost în permanenţă atraşi de ţinutul judeţului Vlaşca datorită condiţiilor prielnice de viaţă pe care le oferea, bogăţia resurselor de hrană, pitorescul locurilor şi, nu în ultimul rând, prin poziţia sa strategică. Aceşti mari domnitori au lăsat urme adânci în istoria medievală a ţinutului, prin măreţia faptelor de arme, dar şi prin ctitoriile domneşti, creându-se în Vlaşca o adevărată reţea monahală.
Mănăstirile din Vlaşca reprezintă principala sursă de informaţii cu privire la istoria medievală a ţinutului şi în cele ce urmează voi căuta să fac o scurtă prezentare a acestora.
Mănăstirea Babele (probabil cel mai vechi aşezământ monahal din Vlaşca) a fost situată în satul Babele (astăzi Neajlovul din comuna Clejani) pe malul stâng al râului Neajlov, vizavi de localitatea Velea (vatra de sat medievală părăsită, situată pe teritoriul comunei Bulbucata). Menţionarea localităţii Velea în ,,Itinerariul de la Bruges” alături de această mănăstire ca fiind un loc de popas pentru pelerinii creştini ce veneau din vestul Europei şi mergeau către locurile sfinte şi ipoteza că aici vieţuise retras la viaţa monahală Vlad Voievod Călugărul, ne face să credem că acest aşezământ va fi existat încă din secolul al XIV-lea. Aşezământul monahal a fost refăcut din temelii de către domnitorul Vlad Voievod Călugărul şi fiii săi, Radu şi Mircea. Acest lucru reiese din pisania dispărută demult, dar citită de mitropolitul Neofit în anul 1746, textul fiind redactat în felul următor: ,,Acest schit s-a făcut de către Vladul Voievod Călugărul şi de fiii săi, Radu şi Mircea, la 7001 de la Adam, fiind mitropolit în Ungrovlahia Ilarion şi egumen Visarion.” Mănăstirea a fost menţionată mai apoi într-un hrisov emis de Neagoe Basarab la 16 august 1518, în care acesta întăreşte Mănăstirii Nucet un ţigan ca fiind feciorul Bondei de la mănăstirea Babele. Timp de aproape un secol nu s-au păstrat documente cu privire la această mănăstire, următoarea menţiune fiind făcută în anul 1623 când egumenul Nicodim înzestrează mănăstirea cu satele Găsteşti şi Ogrezeni din Vlaşca. Domnitorul Alexandru Coconul îl întăreşte egumen pe viaţă pe ieromonahul Paisie, cel care refăcuse chiliile şi situaţia economică a mănăstirii ,,domneşti”. Matei Basarab întăreşte mănăstirii moşia Ştefeni în anul 1637, iar în anul 1646, mănăstirea primeşte moşia Cacaleţi de la văduva banului Pavlachi din Clejani. În anul 1672, print-un schimb de teren cu un logofăt din Gorneni, călugării intră în posesia unui vad de moară pe Neajlov.
Toate aceste danii nu au putut să oprească procesul de ruinare al mănăstirii Babele, fapt care l-a făcut pe domnitorul Gheorghe Duca să o închine drept ,,metoh” Sfintei Mitropolii la 18 noiembrie 1678. Actuala biserică de mir din satul Neajlov este clădită pe temelia bisericii vechi a mănăstirii în anul 1799 de egumenul Nicodim Greceanu.
Din păcate, prin dispariţia multor mărturii, în ultimul secol nu s-a putut scrie întreaga istorie a acestei mănăstiri.
Mănăstirea Glavacioc, situată în nordul judeţului Vlaşca (în prezent, satul Glavacioc, comuna Ştefan cel Mare, jud. Argeş), înfiinţată pe o vatră monahală mai veche, şi anume cea a mănăstirii Strugalea, menţionată într-un document din 11 mai 1409, scris în cetatea Giurgiului de logofătul Mihail şi prin care marele voievod Mircea cel Bătrân, la rugămintea a trei boieri din sfatul domnesc (logofătul Baldovin, vistierul Şerban şi Radu, fiul lui Stan) scuteşte de slujbe şi dăjdii, cu excepţia prezentării la oastea cea mare, un sat neidentificat ce se chema Pulcouti dăruit de un jupân Gal respectivei mănăstiri.
Mănăstirea Glavacioc este menţionată pentru prima dată într-un document din anul 1441 prin care Vlad Dracul îi întăreşte un sat dăruit de banul Radu, primul dregător cu această calitate care apare în sfatul domnesc al tatălui său, Mircea cel Bătrân, înainte de anul 1400 şi voievodul dăruieşte el însuşi alte două sate acestei mănăstiri. Dintr-un hrisov datat mai târziu la 20 iulie 1507 aflăm că Mircea cel Bătrân ar fi dăruit în vremea sa acestei mănăstiri două sate numite Călugăreni, unul pe Neajlov şi altul pe Teleorman. Nepotul lui Mircea cel Bătrân, Vlad Voievod Călugărul, domn al Ţării Româneşti între anii 1482-1495, a rectitorit această mănăstire (distrusă, probabil, în acelaşi context al evenimentelor din anul 1462 în care sultanul Mahomed Cuceritorul invadase ţara cu scopul de a-l înlătura pe Vlad Ţepeş şi de a o transforma în paşalâc turcesc), ridicând o nouă biserică de zid în care a fost şi înmormântat în septembrie 1495. Fiul sau Radu cel Mare a isprăvit biserica şi a întărit proprietăţile. Hamza banul (ruda apropiată a Craioneştilor) şi Marga cea tânără (fiica lui Matei-banul din Caracal) sunt alţi binefăcători ai mănăstirii. Alexandru Mircea i-a întărit o parte din satul Obislav dăruită de fiica lui Hamza şi soţia lui Stanciu al Bengai, mare spătar în sfatul domnesc al lui Pătraşcu cel Bun, pentru sufletul celor patru fii ai lor tăiaţi în septembrie 1568 la ,,Nunta însângerată” a lui Ivasco, sfetnicul şi prietenul apropiat al domnitorului Alexandru Mircea, şi înmormântaţi în această mănăstire. Aceasta a mai fost reparată de Mihnea Turcitul şi de Constantin Brâncoveanu, iar în perioada modernă, biserica a fost reclădită din temelii în anii ’48 de către fruntaşii mişcării paşoptiste din Ţara Românească în frunte cu Nicolae Bălcescu, la cărui portret (pictat în calitate de ctitor) se poate vedea şi astăzi în interiorul bisericii.
Asupra evoluţiei acestei mănăstiri nu am insistat prea mult, lăcaşul monahal fiind foarte des pomenit în hrisoavele domneşti, dar merită să precizăm că mănăstirea a avut un rol de prim ordin în reţeaua aşezămintelor sfinte din Vlaşca, devenind, la un moment dat, chiar reşedinţă a judeţului. În prezent, acest locaş se află într-un amplu proces de restaurare şi se pare că viaţa monahală de aici va renaşte.
Mănăstirea din Pădurea cea Mare de la Bolintin este un aşezământ monahal dispărut, nelocalizat din punct de vedere arheologic, dar cu o mare importanţă pentru Vlaşca medievală. Ea a avut hramul Bunavestire şi a fost ctitoria marelui logofăt Pilea, membru în sfatul domnesc al lui Mihail I. Situată pe malul drept al Argeşului la o veche intersecţie de drumuri, mănăstirea este atestată documentar într-un hrisov al lui Alexandru Aldea din 15 martie 1433, întărit patru ani mai târziu şi de Vlad Dracul. Următorul hrisov este de la Vladislav al II-lea la data de 29 aprilie 1453 care întăreşte vechile proprietăţi (între acestea şi o moară pe Neajlov cumpărată de un anume Pavel şi o vie la Razvad, închinată de ctitorul Pilea logofătul), incluzând şi o danie domnească ce se compunea din jumătate din satul vecin, Bucşani. Basarab cel Bătrân la 1474 şi Basarab cel Tânăr la 1479 confirmau proprietăţile, ultimul adăugându-le o vie cumpărată de la un turc. Neagoe Basarab emite în anul 1571 două documente cu privire la această mănăstire, în primul amintind de primul egumen al mănăstirii, Sava, iar în celălalt document îi întăreşte vechile posesiuni, la 19 iulie 1517 o miluieşte, numind-o ca ,,fiind săracă”, cu o sumă de bani.
Radu de la Afumaţi, în anul 1526, acordă mai multor mănăstiri, printre care şi cea de la Bolitin, venitul domnesc adus de pescuitul în Balta Doamnei, iar după şapte ani, Vlad Vintilă repeta această danie, incluzând din nou şi Bolintinul printre mănăstirile beneficiare. Vlad Înecatul îi întăreşte la anul 1532 egumenului Atanasie de la această mănăstire stăpânirea unui nou vad de moară.
Ultimul domnitor care întăreşte moşii pentru mănăstirea Bolintin este Petru cel Tânăr printr-un hrisov datat la 9 ianuarie 1560. Din vremea lui datează şi legătura ce se va stabili între aşezământul monahal de la Bolintin şi mănăstirea ctitorită de banul Gheormea la Bucureşti, aceasta din urmă fiind refăcută de Mihai Viteazul, şi va intra în istorie sub numele de Mihai Vodă. În vremea lui Alexandru Coconul, mănăstirea Bunavestire din Bolintin va fi închinată drept ,,metoh” lăcaşului Simon Petra la Muntele Athos, iar egumenul de la Mihai Vodă urma să-i încaseze veniturile.
Dispariţia vetrei monahale de la Bolintin rămâne pentru noi în continuare o enigmă, dar cu siguranţă aceasta a fost rodul unui proces de ruinare (întreţinut şi de lupta dintre călugării de la Mihai Vodă şi cei de Bolintin pentru moştenirea lăsată de jupâneasa Caplea) încheiat, probabil, în anul 1651.
Mănăstirea Comana este o posibilă ctitorie a legendarului Vlad Ţepeş, aşezată pe malul drept al râului Neajlov, nu departe de confluenţa acestuia cu Argeşul, într-o zonă împădurită şi mlăştinoasă. Pomelnicul mănăstirii vorbeşte de aprigul voievod ca fiind întemeietorul acestui aşezământ în amintirea victoriei repurtate lângă Giurgiu împotriva turcilor conduşi de Hamza Paşa şi Catavolinos. Ipoteza recentă a înmormântării lui Vlad Ţepeş la Comana, după tragicul său sfârşit din primele zile ale anului 1477, este atrăgătoare şi plauzibilă.
Fugarele menţiuni documentare din anii 1461, în vremea lui Radu cel Mare, apoi cele din 1505, din vremea urmaşului său, Neagoe Basarab, nu sunt concludente în privinţa continuităţii aşezământului. Mănăstirea va fi refăcută la anul 1588 de către cel mai puternic boier din Vlaşca, stăpân al curţii din Coiani, viitorul domn al Ţării Româneşti, Radu Şerban. Construcţia reprezintă un monument cu o arhitectură deosebită pentru secolul al XVI-lea, în cadrul judeţului Vlaşca, atât în ceea ce priveşte biserica şi chiliile, cât şi incinta fortificată.
Prin aducerea rămăşiţelor pământeşti ale pribegilor domnitori Radu Şerban şi Nicolae Pătraşcu, acest aşezământ monahal a fost transformat în necropolă domnească. În perioada următoare, mănăstirea a intrat sub ocrotirea puternicei familii a Cantacuzinilor. Această sfântă mănăstire a fost închinată la Sfântul Mormânt în anul 1728 şi, în timpul administrării ei de către călugării greci, a intrat într-un proces de decădere, în final fiind desfiinţată.
Din anul 1992, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mănăstirea Comana a fost reînfiinţată, în prezent aflându-se în plin proces de restaurare.
Mănăstirea Căscioarele a fost situată pe malul drept al Argeşului, pe drumul care cobora de la Târgovişte la Giurgiu, în satul cu acelaşi nume. Biserica a avut hramul ,,Intrarea Maicii Domnului în biserică” şi a fost refăcută de mai multe ori. Nu se păstrează pisania originală, dar are mai multe pietre tombale care datează de la sfârşitul secolului al XV-lea. În ,,Călătoria Mitropolitului Neofit” se relatează că la un proces pe care mănăstirea l-a avut cu schitul vecin ,,Stambul”, unde au fost prezentate hrisoave din care rezultă că aceasta era ctitoria boierilor Gâdea Balotescu şi Muja Ratescu. Genealogia acestor boieri din Olt nu a fost desluşită şi se pare că adevăraţii ctitori sunt stolnicul Neagu, mort la 1505, şi jupân Radu, mort la 1545, cărora li s-au păstrat mormintele cu lespezi sculptate artistic.
După marele Dicţionar Geografic al României, inscripţia ce se putea citi la uşa mănăstirii arată că biserica a fost zidită de fraţii Ivasco şi Ioan din Slatina în anul 1607. Moşia mănăstirii cuprindea satele Căscioarele, Daia şi Dăiţa de la marginea câmpiei. În secolul al XVIII-lea, printre cei care au contribuit la dezvoltarea aşezământului fiind trecuţi în rândul ctitorilor, amintim pe jupân Matei Cărpinişanu, mort în iunie 1722, şi soţia sa, jupâneasa Dumitra, răposata cu trei ani mai înainte, ambii înmormântaţi la Căscioarele. Printre cei care au ajutat la repararea bisericii în anul 1725 o amintim pe Zoe, doamna lui Grigore Ghica, iar egumenul Partenie a ridicat uşa, ferestrele şi clopotniţa din temelie în anul 1753, în timp ce din zidul de incintă abia au mai rămas câteva urme.
Schitul Strâmbu, actuala biserică de mir a satului Găiseni, se pare că a fost ctitorit în secolul al XVI-lea, după cum au dovedit-o cercetările arheologice. Vechimea pieselor din inventarul mormintelor săpate la Găiseni nu coboară sub anul 1500, iar cea mai timpurie informaţie despre un personaj mai important înmormântat acolo îl priveşte pe stolnicul Pahulea, unul dintre boierii lui Radu de la Afumaţi, decedat după anul 1530. Se consideră că întemeietorul aşezământului a fost paharnicul Drăghici, din sfatul domnesc al lui Neagoe Basarab, ajuns ulterior mare vornic sub mai mulţi voievozi şi răposat în anul 1537. Tot la Găiseni a fost înmormântat şi fiul ctitorului, Stroe ,,Pribeagul”, fost mare paharnic în sfatul lui Radu Paisie.
Din perioada mai târzie a existenţei schitului amintim că doi dintre foştii egumeni de aici ajung arhierei: Climent, episcop al Argeşului între anii 1850-1862, şi Iosif Naniescu, episcop al Argeşului între anii 1873-1875, apoi mitropolit al Moldovei până la sfârşitul vieţii, în anul 1902.
O altă mănăstire menţionată în perioada medievală este cea de la Cobia, în prezent în judeţul Dâmboviţa, şi întemeiată de stolnicul Badea la anul 1571. Din păcate, nu avem suficiente date pentru a fi prezentată corespunzător, dar vom reveni asupra ei.
Mănăstirile din Vlaşca medievală au reprezentat pentru locuitorii acestui judeţ citadele de credinţă strămoşească în care funcţionau şcoli de pregătire teologică şi nu numai; aici erau pregătiţi în cunoaşterea scrisului şi cititului viitorii logofeţi, unii dintre ei ajungând în sfaturile domneşti. Aş dori să menţionez aici originea vlăsceană a marelui logofăt Udrişte Năsturel, un erudit om de cultură care a jucat un rol important în propagarea culturii în Ţara Românească în epoca sa.
În final, aş vrea să fac o referire la sfântul locaş dispărut din Babele, a cărui vechime nu o putem măsura exact, dar cu siguranţă îl putem aprecia ca fiind unul din primele apărute în sudul Ţării Româneşti. Această mănăstire a menţinut aprinsă flacăra credinţei timp de secole în centrul judeţului Vlaşca şi, din păcate, a rămas doar o amintire. Doresc să propun tuturor vlăscenilor de bună credinţă o iniţiativă de reconstruire a acestei mănăstiri, mă adresez, în special, factorilor de decizie din judeţul nostru, conducerii Bisericii Ortodoxe Române, reprezentată aici de nou înfiinţata Episcopie a Giurgiului, oamenilor de afaceri cu dragoste pentru Dumnezeu şi tuturor oamenilor iubitori ai valorilor tradiţionale din Vlaşca.
Prof. Cornel Andrei
Şcoala ,,Constantin Spaneşteanu”, Bulbucata