CETATEA DE LA GIURGIU
Prezentare de Valentin Sălaugeanu
SCURT ISTORIC
Se credea că cetatea Giurgiu a fost ridicată în secolul XIV de către genovezi, la unul dintre principalele vaduri ale Dunării de Jos. Aserţiunea se baza pe supoziţia că numele ar fi fost un derivat de la San Giorgio, patron al Genovei (A. T. Laurian, Istriana…, p. 67; B. P. Hasdeu, San Giorgio si Calafato, în „Columna lui Traian”, I ,nr. 57, 1870; N. Bălcescu, Istoria românilor supt Mihai Voda Viteazul, în „Opere”, vol. II, Bucuresti, 1953, p. 122; C. Bolliac, Memoires pour servir a l’histoire de la Roumanie (Provinces Danubiennes), Paris, 1856, p. 23.). S-a stabilit ulterior că afirmaţia era nefondata, iar N. A. Constantinescu (N. A. Constantinescu, Cetatea Giurgiu – originile si trecutul ei, extras din AAR, seria II, tom XXXVIII « Memoriile sectiunii istorice », Bucureşti, 1916.) a propus derivarea numelui de la „un întemeietor de sat cu numele de Jurj, Giurge sau Giurgiu” (ibidem, p.486 şi urm.).
Datarea exactă a cetaţii Giurgiu este imposibilă, dar acum putem presupune că efortul constructiv s-a desfăşurat înainte de anul 1388, intervalul 1388-1389 fiind cel la care turcii otomani cuceresc teritoriile sud-dunărene. Tocmai de aceea este greu să ne imaginăm desfăşurarea unei activităţi tactice de o asemenea amploare la curând trasata frontiera cu Imperiul Otoman, sau înainte de 1396, când în cunoscutul Itinerariu de la Bruges (« Călători străini…», vol. I, Bucureşti, 1968), datat de Maria Holban în intervalul 1380-1390 si nu mult înainte de 1396, este menţionată localitatea Rossy vel Jargo, care ar îndreptaţi presupunerea ca cel târziu la data redactării exista la vadul de trecere peste Dunăre cel puţin o localitate numită Jargo. N. Iorga (N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei si Cetăţii Albe, Bucureţti, 1899-1900, p. 64.), bazându-se pe compilaţia de cronici otomane a lui Leunclavius (J. Leunclavius, Historiae Musulmanae Turcorum de monumentis ipsorum excriptae libri XVIII, Frankfurt, 1591, col. 268.), care enumera localităţile cucerite de Ali Pasa în campania 1388- 1389, a conchis ca prin Jurcova ar trebui să înţelegem Giurgiu, lucru care de altfel rămâne a fi probat. De asemenea, în Codex Latinus Parisinus MSS 7239, redactat cu probabilitate în secolul al XV-lea, apare în dreptul Giurgiului fortificaţia Zorio, cu menţiunea luogo deserto (loc pustiu), ceea ce nu poate însemna altceva decât că cetatea existenta fusese probabil distrusă – parţial – în urma invaziei turceşti din 1394, când ştim din diploma data lui Ioan Maroth în 1404 de Sigismund (Hurmuzaki, 1-2, pp. 430-432) că a fost cucerită de altfel si cetatea Turnu. Codex Latinus Parisinus nu este insă o sursă directă. Avem aşadar două datări posibile: între 1386 (data venirii la domnie a lui Mircea cel Bătrân) si 1388, sau, în cazul în care admitem ca noua situaţie politica de după 1388-1389 impunea fortificarea graniţei sudice, între 1389 si cel târziu 1396 (acceptând informaţia din C.L.P. MSS 7239), dată care ar putea fi decalată cu doi ani in cazul in care informaţiile noastre cu privire la conflictele de graniţă ar fi complete. Astfel, am putea spune ca înainte de 1394 sau între această ultimă dată si 1396 nu a mai avut loc niciun alt eveniment în care cetatea Giurgiului să fi fost avariată până la stadiul inutilizabil. Poate că prima datare corespunde realităţii, deoarece domnii Ţarii Româneşti nu puteau ignora avansarea turcilor la sudul Dunării. Tocmai de aceea Vladislav Vlaicu, profitând de destrămarea taratului lui Alexandru, a luat în stăpânire Vidinul şi Nicopolea, Dan a luat Silistra, iar Mircea cel Bătrân a cucerit Chilia. Aceste fapte grăiesc de la sine în ceea ce priveşte atenţia de care se bucura pe toată această perioadă frontiera dunăreană. Odată cu retrasarea graniţelor balcanice si reorganizarea de către Mircea cel Bătrân a sistemului defensiv la sfârşitul secolului XIV, în insula de la vadul Giurgiului a fost ridicată o fortificaţie care corespundea cerinţelor defensive ale Tarii Româneşti. De asemenea ar trebui să amintim că N. A. Constantinescu (N. A. Constantinescu , op.cit.) a presupus, pe baza cercetărilor efectuate în situl din insula Giurgiului, că Vladislav Vlaicu ar fi construit aici o fortificaţie de lemn si pământ. Cercetările lui Dan Căpăţâna (Dan Căpăţână, Cercetări arheologice la cetatea medievala de la Giurgiu, SMIM, nr. 16, 1983.), dovedesc că aici exista la data aceea o fortificaţie de piatră din „epoca primilor Basarabi” sau de la sfârşitul secolului al XIII-lea, afirmaţia este nesigură. S-ar putea discuta o asemenea posibilitate în măsura în care mai sus-menţionata fortificaţie s-ar fi aflat într-o stare avansată de degradare, lucru deloc improbabil, ori dacă acceptăm că aceste lucrări nu făceau altceva decât să sporească capacitatea defensivă a fortificaţiei de piatră existente. Dacă exista, cetatea Giurgiu a fost distrusă în campania otomană din 1388-1389 împotriva lui Sisiman şi Ivanco, şi cu siguranţă în 1394. Cu toate acestea, la 1403 (Hurmuzaki-Densuşianu, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I, partea 2, Bucureşti, 1890, doc. nr. DCLII, p. 824.) cetatea era funcţională, putându-se astfel presupune că în intervalul 1396-1403 cetatea din insulă a fost reparată. Nu avem însă suficiente date ca să ne pronunţăm cu exactitate asupra lucrărilor întreprinse. Cucerirea Ţării Româneşti de către Mehmed I în 1420 a însemnat, fără îndoială, şi pierderea Giurgiului. În ofensiva sultanului Mehmed I Celebi împotriva Ţării Româneşti (1420) este cucerită şi cetatea Giurgiului pe care, conform cronicarului turc Sukrullah (Sukrullah, Behadjet-ut tevarih, în „Cronici turceşti…”, vol. I, ed. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1966, p. 32.), Mehmet o va repara. În 1427, Dan II împreună cu Pippo Spano (Filippo dei Scolari), comite de Timişoara şi în 1424 ban de Severin, îl alungă pe supusul Porţii din scaunul Ţării Româneşti (Radu II Praznaglava) şi ocupă Giurgiu. Lucrări de restaurare a cetăţii s-au efectuat şi după campania din 1427, din iniţiativa lui Sigismund (N. Istvanfy, Regni Hungarici Historia post obitum gloriosissimi Matthiae Corvini Regis …, Koln, 1622, p. 676.), însa foarte probabil cu cheltuiala domnului Ţării Româneşti. Mehmed Nesri (Mehmed Nesri, Djihannuma Tarih-i al-i Osman, în « Cronici turceşti… », Bucureşti, 1966, p. 116.) semnalează şi el unele refaceri petrecute după 1438, dar acestea nu pot fi constatate în situ. Cel mai probabil la moartea lui Dan II (1431) turcii iau din nou Giurgiul. Cert est, însa, că în 1438 armata condusă de Murad II, căreia sunt obligaţi să i se alăture Vlad Dracul şi cneazul sârb Djurdj Brankovici, se retrage la sudul Dunării pe la vadul de la Giurgiu după atacul împotriva Banatului şi Transilvaniei. Este mai uşor de presupus că cetatea se afla în mâinile turcilor, cunoscut fiind interesul pe care aceştia îl manifestau pentru fortificaţiile dunărene, decât a crede că Vlad Dracul reuşise să-şi conserve, în condiţiile atârnării Ţării Româneşti de Poartă, un asemenea avantaj tactic.
În încercarea de a-l elibera pe Ladislau VI, captiv după bătălia de la Varna (10 noiembrie 1444), undeva pe cursul inferior al Dunării, flota cruciată condusă de Walerand de Wavrin şi de cardinalul de San Angelo, Francesco Condolmieri, pleacă în martie 1445 de la Constantinopol spre Dunăre. Sfătuiţi de Iancu de Hunedoara să-i antreneze în aceasta campanie şi pe Vlad Dracul, şi pe Daud Celebi, „pretendent la tronul suzeranului său”, încep în 16 august ofensiva. La data de 30 august flota ajunge la Giurgiu, după ce cu o zi în urmă cuceriseră Turtucaia. În prima decadă a lunii septembrie, cetatea este ocupată şi cedată, conform înţelegerii avute, domnului Ţării Româneşti. În ceea ce priveşte lucrările de restaurare efectuate după luarea de către cruciaţi a cetăţii în 1445, cunoaştem din scrisoarea lui Vlad Dracul din acelaşi an către pârgarii din Braşov, că acesta cere meşteri pentru refacerea lemnăriei arse (Ioan Bogdan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec. XV-XVI, vol. I (1413- 1508), Bucureşti, 1905, doc. nr. LV, p. 80.), iar lucrările nu au fost extinse, deoarece cronica ne relatează amploarea pagubelor produse la asediu. Până în 1449, Giurgiu trece iarăşi în mâinile turcilor, pentru că la această dată constatăm că cetatea era sediul beglerbegului Rumeliei. Pentru această perioadă, Orudj Bin Adil (Orudj Bin Adil, Tevarih-i al-i Osman, în “Cronici turceşti…”, p.58.) şi Hagi Lutfi-paşa (Hagi Lutfi-pasa bin Abd-el-Muin, Tevarih-i al-i Osman, în “Cronici turceşti…”, p.243.) consemnează, la rândul lor, efectuarea unor lucrări. Vlad Ţepeş va arde târgul şi cetatea Giurgiu în campania cu veleităţi de cruciadă din iarna dintre anii 1461-1462, pentru ca fortificaţia să fie apoi recucerită şi ambiţioasele planuri ale voievodului zădărnicite de contraofensiva lansată în vara anului 1462 de către Mehmed II, aducându-l cu această ocazie la domnie pe Radu cel Frumos.
La 6 iunie 1574, Lescalopier va trece prin vadul de la Giurgiu şi va consemna că „în apă se afla un turn pătrat şi ruina unei fortăreţi vechi” (P. I. Cernovodeanu, op.cit., pp. 440-441, turnul pare a fi unul dintre cele amintite de Wavrin.) motiv pentru care înclinăm a crede că turcii construiseră până la aceasta dată o fortificaţie de pământ şi lemn. După aproape un secol şi jumătate de stăpânire otomană este rândul lui Mihai Viteazul să încerce redobândirea cetăţii, astfel că, în 15 noiembrie 1594, acesta arde târgul Giurgiului, dar nu reuşeşte să ocupe cetatea straşnic întărită între timp de către turci. În octombrie 1595, Sigismund Bathory, împreună cu Silvio Piccolomini, trimisul ducelui Toscanei, asediază şi reuşesc să frângă rezistenţa garnizoanei de la Giurgiu. În 1597, turcii sunt iarăşi cei ce stăpânesc cetatea. Piccolomini (1595) spune că cetatea se afla în stare bună, probabil în urma unor reparaţii executate ori în intervalul 1574-1594, ori chiar în perioada dintre deschiderea ostilităţilor între Poarta şi Mihai. În cazul în care acceptăm că Lescalopier a menţionat implicit aceste incinte adăugate de turci, putem să stabilim anul 1574 drept terminus ante quem. Cronicarul ardelean Iacobinus (Ioannes Iacobinus, Rerum in Transylvania a Sigismundo Battorio Principe Anno 1595 Gestorum Naratio, Frankfurt, 1603, p. 244) observă că cetatea nu era întărită alla moderna, referindu-se cu siguranţă la faptul ca până la această dată nu se construise o fortăreaţă de tipul bastionar, lucrările rezumându-se la lărgirea vechii cetăţi până la acoperirea întregii suprafeţe a ostrovului. Pentru a remedia acest neajuns, Mehmet-paşa va primi ordin să refortifice Giurgiul, iar dintr-un document din data de 26.XI.1600 (Hurmuzaki, Documente…, vol. IV2, Bucureşti, 1884, p. 33, nr. XXVI, din 26.XI.1600.) aflăm că, pentru a controla Ţara Românească, se edificase, începând cu 1599, o fortăreaţă în care putea intra o garnizoană de 10.000 de oameni. Cifra este, în mod evident exagerata, dar este în acelaşi timp lămuritoare în ceea ce priveşte întinderea noii fortificaţii, dacă ţinem cont de faptul că Wavrin (1445) menţiona că la Giurgiu nu încăpeau decât 300 de oameni. Având în vedere intervalul de numai un an în care a fost construită, fortificaţia lui Mehmet-paşa trebuie să fi fost din lemn şi pământ. Următoarea şi ultima încercare românească de a intra în stăpânirea Giurgiului se petrece în timpul domniei lui Mihnea III care, după înfrângerea paşei de Silistra, Gian Arslan, la 15 septembrie 1659, asediază şi cucereşte cetatea Giurgiu. La începutul lunii octombrie, expediţia de pedepsire trece pe la Rusciuc Dunărea şi ocupă cetatea. Asediul început de voievod dură mai mult de o lună. La 23 noiembrie 1659, a primit vestea înfrângerii suferite de aliaţii săi Constantin Şerban al Moldovei şi Gheorghe II Rakoczi, voievodul Ardealului, retrăgându-se în interiorul ţării.
