Din discursul de la întronizare, 9 aprilie 2006, Catedrala Episcopală din Giurgiu
Prea Fericite Părinte Patriarh,
Înalt Prea Sfinţiţi şi Prea Sfinţiţi Părinţi,
Prea Cuvioşi şi Prea Cucernici Părinţi,
Doamnelor şi Domnilor invitaţi,
Iubiţi credincioşi
Oricât de covârşitoare este măreţia acestei zile pentru viaţa mea de slujitor al Bisericii lui Hristos, astăzi, începând misiunea mea ca episcop eparhiot, cu mult mai mare este sărbătoarea urbei şi obştei creştine a Giurgiului, pentru care începe nu numai o nouă viaţă, ci şi o nouă istorie, aceea de scaun episcopal. Consider aşadar că se cade să mă refer mai întâi la această obşte şi la istoria ei, pentru a pune dintru început în evidenţă circumstanţele binecuvântate ale vremurilor în care ne aflăm şi a ne da mai bine seama de lucrarea lui Dumnezeu şi de căile pe care El ni le deschide.
Pământul spre care acum cu smerenie se pleacă genunchii arhipăstorului pentru sărutarea cea dintâi, este un străvechi sălaş al vieţuirii omeneşti, din timpurile preistorice ale paleoliticului. În secolele precreştine în aceste părţi nord-dunărene a înflorit civilizaţia geto-dacică, atestată prin bogate vestigii arheologice, iar mai apoi, odată cu era creştină, în cuprinsul actualului judeţ Giurgiu s-a petrecut, ca în atâtea părţi ale pământului românesc, întâlnirea şi împletirea civilizaţiei autohtone cu cea a lumii romane. Pe calea acestei simbioze, ţinutul nord-dunărean s-a integrat firesc în aria procesului concomitent de formare şi de încreştinare a poporului român. Slavii aşezaţi în zona Dunării după jumătatea primului mileniu creştin au dat acestui ţinut numele de Vlaşca sau Vlahia, înrădăcinând aşadar prin toponime străvechiul nume al romanităţii creştine dunărene, al vlahilor.
Tradiţia locurilor spune că, în secolul al X-lea, negustorii navigatori din renumita cetate a Genovei, urcând cu corăbiile lor din apele Mării Negre pe cursul Dunării în sus, au fondat, pe urmele vechii locuiri daco-romane, colonia purtând numele actualului oraş Giurgiu, căruia i-au rânduit în acest fel ca patron pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Cea dintâi atestare documentară a noului oraş a venit, însă, abia câteva secole mai târziu, odată cu apariţia statului feudal Ţara Românească, în secolul al XIV-lea, la finele căruia, în vremea domniei marelui voievod Mircea cel Bătrân (1386-1418), toponimul Giurgiu apare înscris ca atare într-o hartă din renumitul „Codex Latinus Parisinus”, datat în anul 1395. Numele Giurgiu reapare în tratatul de alianţă încheiat în 1403 de Mircea Voievod cu Vladislav Jagello, regele Poloniei, menţiune ce confirmă faptul că cetatea de aici, înălţată şi întărită de voievodul valah, avea un rol strategic în apărarea Ţării Româneşti în faţa expansiunii otomane.
Din vremea lui Mircea cel Bătrân şi a urmaşilor săi răzbat până la noi ştirile privind existenţa în această parte de ţară a Vlaşcăi a uneia dintre cele mai vechi mănăstiri din Ţara Românească, cea din Pădurea cea Mare de la Bolintin, aşezată ca un adevărat popas de suflet sub poala Vlăsiei bătrâne, pe calea de legătură dintre Rucăr, Câmpulung şi Târgovişte, prin vadul de trecere de la Giurgiu, către Balcani şi încă strălucitoarea cetate creştină a Constantinopolului.
În secolul al XV-lea, Giurgiul a devenit raia turcească şi a rămas timp de patru sute de ani un cap de pod nord-dunărean prin care s-a exercitat mai îndeaproape controlul otoman asupra Ţării Româneşti. Ţinutul Giurgiului nu a fost însă confiscat civilizaţiei creştine, în tot acest timp voievozii români ctitorind şi întărind prin danii centre de dăinuire şi iradiere a credinţei creştine. Vlad Ţepeş a fost cel ce a adăugat părţilor acestora o efigie de spiritualitate ortodoxă, prin cea dintâi vatră a Mânăstirii Comana. În 1588 boierul Radu Şerban, ajuns mai târziu (între 1602-1611) domn al Ţării Româneşti, reclădea pe pământul moştenit de la mama sa, Maria, ansamblul mânăstiresc al Comanei, refăcând vechea incintă şi împodobind-o cu o nouă biserică închinată Sfântului Nicolae, unde şi-a lăsat zugrăvit chipul ctitoricesc, iar mai apoi, în 1640, osemintele sale au fost aduse de fiicele sale Anca şi Elina de la Viena spre a-şi afla odihna în ctitoria de la Comana. Nu departe şi în aceeaşi vreme, în Fierăşti numit astăzi Herăşti, din comuna Hotarele, soţia domnitorului Matei Basarab, doamna Elina, zidea pe la 1643-1644 o frumoasă biserică cu hramul Sfintei Treimi (păstrată astăzi în forma refacerii sale din 1833 de către Miloş Obrenovici), în vreme ce fratele ei, învăţatul cărturar Udrişte Năsturel, închipuia şi înălţa, pe aceeaşi moşie a lor, cu o vocaţie remarcabilă a sintezelor culturale şi artistice, un palat de piatră în care se întâlneau ecouri ale Renaşterii europene redate în spirit oriental.
La sfârşitul veacului al XVII-lea, pe vremea Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, alte două fapte ctitoriceşti veneau să împlinească zestrea ortodoxă vlăsceană, prin biserica Sfântului Nicolae zidită de Ilinca Cantacuzino, în 1699, la Mironeşti, comuna Gostinari, unde se şi afla un palat de reşedinţă al postelnicului Constantin Cantacuzino, dar şi printr-o nouă etapă de refacere a Mânăstirii Comana (între 1699-1703), datorată paharnicului Şerban Cantacuzino. Câteva decenii mai târziu, în 1728, astfel preînnoită, Comana era afierosită de Nicolae-Vodă Mavrocordat Sfântului Mormânt de la Ierusalim, sub a cărui administrare avea să i se rezidească biserica, în 1854.
Numele cetăţii Giurgiu a rămas legat de faptele curajoase ale domnitorului Vlad Ţepeş care, în 1462, l-a înfruntat pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea, cucerind cetatea Giurgiului, pentru a trece apoi la un cutezător raid sud-dunărean. Pe aceste meleaguri voievodul Mihai Viteazul a stăvilit puterea otomană în 1595, mai întâi la legendarul pod de la Călugărenii Neajlovului, apoi la Giurgiu.
De la vadul Neajlovului de la Călugăreni s-a întors din calea Stambulului în 1716 Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, care a părăsit suita domnitorului Nicolae Mavrocordat, pentru a se întoarce la scaunul bucureştean al păstoriţilor săi, fapt ce a stat la originea îndepărtării sale din scaun şi a morţii sale martirice.
Încheierea existenţei raialei odată cu tratatul de la Adrianopol din 1829, este un nou moment de mare semnificaţie culturală. Sistematizarea oraşului Giurgiu după 1831, pe baza unui plan urbanistic modern, european, avându-l ca autor pe Moritz von Ott, a avut şi importante consecinţe pentru Biserica ortodoxă. Giurgiul a dobândit noi lăcaşuri creştine de închinare, precum biserica „Sfânta Treime” – Smârda, succesoarea a două lăcaşuri mai vechi, dintre care unul chiar din vremea raialei şi biserica „Sfântul Nicolae”, datând din anul 1830, rezultată din transformarea unei geamii turceşti. Pe lângă acestea, zidirea noilor biserici „Adormirea Maicii Domnului”, „Sfântul Gheorghe”, „Sfântul Haralambie” şi „Buna Vestire”, ctitorie a comunităţii greceşti din oraş, atestă un entuziasm specific numai marilor perioade de refacere şi renaştere spirituală. Respectarea trecutului şi comemorarea eroilor fac parte din acelaşi spirit de refacere a identităţii spirituale, concretizat în ridicarea în 1932 a Mausoleului Eroilor, la iniţiativa profesorului Nicolae Iorga, în incinta Mânăstirii Comana şi a Mausoleului din Giurgiu, împreună cu capela cu hramul „Înălţarea Domnului” , în cinstea eroilor care au adus independenţa şi unitatea naţională.
Căderea regimului totalitar şi ateu comunist a deschis o nouă perioadă de reconstrucţie a identităţii spirituale, atestată de iniţiativele de renovare şi construcţie a sfintelor lăcaşuri, dar şi de dezvoltare a structurii ecleziastice, prin înfiinţarea la Giurgiu a Seminarului teologic, reluarea şi dezvoltarea vieţii monahale în vetre mânăstireşti de tradiţie sau nou fondate, dar mai ales prin iniţiativa de înfiinţare a Episcopiei Giurgiului, în cadrul Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, care a arhipăstorit ani îndelungaţi ţinutul multisecular al Vlaşcăi istorice, ca Arhiepiscop al Bucureştilor, a binecuvântat cu părintească dragoste această nouă eparhie, pentru a cărei naştere se cuvine să-i adresăm, în numele clerului şi al tuturor credincioşilor din cuprinsul ei, precum şi al nostru personal, adânci mulţumiri, încredinţându-l de statornicia noastră în credinţa şi iubirea cu care, în preajma Prea Fericirii Sale, am învăţat a ţine laolaltă obştea creştină.
În continuare aş dori să spun câte ceva despre Cetatea Giurgiului văzută ca o zonă graniţă, limită, în mai multele sensuri ale acestor termeni.
Un prim sens ar fi cel în termenii autorităţii, puterii: o episcopie creştină exprimă putere, autoritate spirituală şi se aşează în zonele de pace, de toleranţă, de siguranţă.
Giurgiu reprezintă totodată şi o poartă – din perspectiva deschiderii spre alte spaţii şi culturi. „Poartă a Orientului” deschisă spre lumea slavă şi cea balcanică şi în acelaşi timp, un prag spre Constantinopol – sinteză europeană-orientală, capitală timp de paisprezece veacuri a două imperii ce s-au întins pe trei continente.
În al treilea rând, Giurgiu reprezintă o sursă de cunoaştere şi întâlnire, spaţiu intercultural punct al întâlnirii, convieţuirii şi simbiozei diverselor culturi, un mic univers în care au convieţuit şi s-au întrepătruns fenomene care în alte părţi s-au dovedit ireconciliabile. Pornind de la primele înţelegeri ale domnilor români cu sultanii otomani, încă din secolul al XV-lea, prin care se convenea ca nici o moschee să nu fie construită pe teritoriul românesc, a făcut ca, nici chiar la Giurgiu, raia turcească timp de peste 400 ani, puterea otomană să nu se exercite maximal, aici turcii ridicând doar geamii, iar românilor creştini îngăduindu-li-se să aibă biserici, este adevărat semiîngropate, aşa cum au avut în bună parte din spaţiul sud-dunărean. Un exemplu clar de preluare a unei moşteniri din altă religie şi cultură este chiar biserica Sfântul Nicolae, fostă geamie, care va păstra cât va dăinui expresia artistică a culturii orientale, astfel încât islamul va fi vizibil discret prin semnele sale culturale în spaţiul de toleranţă al credinţei creştine. De câte ori mă voi ruga în biserica Sfântul Nicolae îi voi pomeni pe cei ce şi-au păstrat credinţa cu vitejie şi cu martiriu, dar şi pe cei care au îndurat cu răbdare şi stăruinţă şi au reuşit să supravieţuiască. Cred că în inima noastră trebuie să rămână, chiar şi în tăcere, şi o amintire pentru cei ce, în vremea în care creştinii supravieţuiau prin răbdare, le-au uşurat acestora ascultarea, prin cumpătarea, omenia cu care le-au îngăduit să dăinuiască.
În pragul aderării la Uniunea Europeană, România şi Bulgaria şi, privind spre viitor şi Turcia, Giurgiu reprezintă astăzi un semn de încurajare că acea condiţie de aderare, a convieţuirii paşnice, este cel puţin posibilă, dacă nu chiar benefică atunci când puterea nu se exercită în mod totalitar, iar dominaţia ideologică nu cumpăneşte în defavoarea bunei convieţuiri a oamenilor.
În Europa contemporană există în prezent o gravă problemă interreligioasă şi totodată una interculturală: pe de o parte islamul este văzut ca o ameninţare şi la fel creştinismul care este reprezentat ca un duşman care trebuie anihilat, pe de altă parte se cere tuturor religiilor toleranţă interreligioasă. Aceasta în condiţiile unei separări tot mai vizibile a Bisericii de viaţa publică. Toleranţa nu ajunge la noi dintr-o ideologie a convieţuirii sociale, ci din experienţa noastră interioară, din adevărul pe care ni l-a descoperit Duhul Sfânt, prin Evanghelie şi prin viaţa Bisericii, dar şi în mod diacronic, în istoria neamului creştin.
Momentul festiv de astăzi are şi o latură personală, anume este un semn arătat de Dumnezeu că intrările şi ieşirile noastre sunt păzite şi călăuzite de El. În anul 1996, în Duminica Sfintei Maria Egipteanca (nu este aceeaşi dată calendaristică, dar este aceeaşi dată liturgică) eram instalat stareţ al Schitului Darvari din Bucureşti, atunci reactivat după ce timp de 37 de ani fusese închis. După zece ani, în aceeaşi Duminică a Sfintei Maria Egipteanca, sunt instalat episcop de Giurgiu, tot la un început de drum, tot într-o vreme de reconstrucţie spirituală. Mă simt un privilegiat pentru că Dumnezeu mi-a trimis ca semn această aparentă coincidenţă, deoarece Sfânta Maria Egipteanca este un model desăvârşit al monahului, al celui ce trăieşte viaţă de pocăinţă şi nevoinţă, de desăvârşită smerenie, omul capabil să discearnă semnele lui Dumnezeu, să-şi asume decizii fundamentale şi să le urmeze indiferent de preţul lor.
Evanghelia de astăzi ne-a pus înainte pilda femeii păcătoase. Aceasta, în timp ce Mântuitorul se găsea în casa fariseului Simon, intră, cade în genunchi înaintea Domnului Iisus Hristos şi îi spală cu lacrimile ei de pocăinţă picioarele şi i le unge cu mir preţios. Pentru pocăinţa ei, Hristos îi iartă păcatele şi îi cere ca din acel moment să nu mai păcătuiască. După câteva secole, o altă femeie păcătoasă, de această dată cunoscută sub numele de Maria Egipteanca, vine în pelerinaj la Ierusalim, însă nu poate intra în biserică să se închine decât după ce se pocăieşte de păcatele sale şi ia hotărârea să se îndrepte înaintea lui Dumnezeu, după care ia calea pustiei unde timp de aproape 50 de ani va petrece în post şi rugăciune.
Asemenea celor două femei şi noi trebuie să-I cerem lui Dumnezeu pocăinţa şi lacrimile curăţitoare, fără de care nu ne putem mântui. Nu există păcate prea mici pentru o astfel de pocăinţă, câtă vreme nu avem înlăuntrul nostru pocăinţa pentru acestea, nu ne vom putea da seama cu adevărat cât de mare este adâncul în care ne afundăm. Pilda celor două femei care au cunoscut îndreptarea este aceea că viaţa noastră trebuie să aibă o singură direcţie: dinspre Egiptul păcatului spre Ierusalimul dumnezeiesc, ca adevărat popor ales al lui Dumnezeu.
Mai sunt doar două săptămâni până la Învierea Domnului. Duminica viitoare este prăznuită intrarea Domnului în sfânta cetate, sau Sărbătoarea Floriilor. În Evanghelia Sfântului Marcu care s-a citit astăzi Iisus Hristos este înfăţişat urcând drumul spre jertfă împreună cu ucenicii cărora le spune din că Fiul Omului avea să pătimească moarte martirică în Ierusalim. Doi dintre aceştia, Ioan şi Iacov, fiii lui Zevedeu, îi cer Mântuitorului să fie împreună cu El întru slava Sa, Hristos le descoperă lor şi nouă tuturor descoperă modalitatea de a ajunge în împărăţia cerurilor: de a-i urma calea jertfelniciei totale, a iubirii desăvârşite pentru aproapele şi de a fi slujitorul tuturor. Adică dobândirea unei smerenii adânci, ca rod al unei pocăinţe curate.
Dr. Ambrozie Meleacă, Episcopul Giurgiului
Din discursul de la întronizare, 9 aprilie 2006, Catedrala Episcopală din Giurgiu