1. Postul Mare sau destinația veșniciei

Am intrat în Postul Mare, așa cum facem în fiecare an, și se cuvine să ne pregătim în mod special în această perioadă, întrucât postul acesta nu reprezintă altceva decât chipul sau sinteza existenței omului pe pământ, care are drept destinație finală mântuirea, viața veșnică.

După cum bine se știe, viața omului, în general, și perioada postului, în special, este asociată cu ispitele, cu încercările, cu probele. Sfinții Părinți care au descris în mod amănunțit lupta duhovnicească a omului, au sintetizat totuși și au spus că ispitele îi vin creștinului, mai cu seamă, dinspre trei laturi: de la diavol, de la lume și de la propriul trup. Și vedem, privind în societatea contemporană, că această apoftegmă patristică rămâne totdeauna valabilă, inclusiv în zilele noastre. Desigur că diavolul se folosește, ca un viclean, de lume și de trup ca de niște medii prin care să abată mintea omului de la cele bune. Acest lucru l-a înțeles, în chip minunat, sfântul Andrei Criteanul, al cărui Mare Canon îl cântăm în aceste zile, atunci când a zis:

„În locul Evei celei trupești, făcutu-s-a mie Eva înțelegătoare gândul cel cu poftă trupească, arătându-mi cele plăcute, și gustând pururea din băutura cea amara”.

În acest tropar este surprins tot mecanismul ispitirii mentale a omului care se va instala apoi în patimi și în păcatele cu fapta. Însă, de ce ne lăsăm amăgiți de plăcerile trupești și ne depărtăm de Dumnezeu? Dintr-un motiv foarte simplu: întrucât iubim lumea și lucrurile lumești și avem așteptări lumești, iar acest lucru se întâmplă inclusiv atunci când ne aplecăm asupra temelor bisericești. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este faptul că foarte puțini înțeleg sensul profund al Postului Mare și, din această pricină, își pierd motivația de a posti, de a se nevoi și de a se ruga. Cum astfel? Prin aceea că obișnuim să ne fixăm drept țintă finală a Postului Mare praznicul Învierii! Dar ce altceva, s-ar putea întreba cineva? Ținta finală a Postului Mare, care așa cum am spus este chipul întregii noastre vieți, este Împărăția lui Dumnezeu, viața veșnică. Iar praznicul Învierii, oricât de strălucit ar fi, nu reprezintă un scop în sine, ci este doar cel mai desăvârșit simbol pământesc al Împărăției cerești. A reduce scopul Postului Mare numai la praznicul Învierii înseamnă, în fapt, o formă subtilă de imanentizare a Revelației sau o formă de secularizare a învățăturii și practicii Bisericii.

De aceea, în toate acțiunile și gândurile noastre se cuvine să ținem tradiția probată a Sfinților Părinți, care așază în centrul tuturor lucrurilor Persoana dumnezeiesc-omenească a Mântuitorului, cu care suntem chemați să ne unim. Hristos este, așadar, atât scopul postului cât și al sărbătorii și de aceea nu ne pierdem bucuria în post și nici nu ne veselim peste măsură în sărbători. Iar gândul nostru se cuvine să fie legat, pe toată durata vieții noastre, nu de lucrurile stricăcioase ale acestei lumi, ci de Numele lui Hristos și de fericirea veșnică.