PREDICĂ LA DUMINICA A-5-A DUPĂ RUSALII: EVANGHELIA MÂNTUIRII OAMENILOR ŞI PIEIRII PORCILOR (MATEI 8, 28-34; 9, 1) – SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI 09.07.2017 | Vizualizari: 594
„Și
trecând El dincolo, în ţinutul gherghesenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi,
care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea sa treacă pe
calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie,
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?
Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii îl rugau, zicând:
Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă.
Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de
pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în
cetate, au spus cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în
întâmpinarea lui lisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.
Intrând în corabie, lisus a trecut şi a venit în cetatea Sa” (Evanghelia de la
Matei VIII, 28- 34, IX, 1).
Oamenii săvârșesc
nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui. Omule, cine
are dreptul să se mânie pe altcineva?
Nelegiuiţii îşi astupă
gura şi îşi zic.: „Să nu mai pomenim numele lui Dumnezeu, ca să se şteargă de
pe lume!" Bieţi oameni, glasurile voastre simt nimic în lumea aceasta
mare. Aţi văzut voi, aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască? Fără stavile,
râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis gâtlejul şi fiecare
strop a prins glas!
Zăgazurile voastre la
fel vor face: vor deschide graiul celor tăcuţi şi vor învăţa pe cei muţi să
vorbească. Dacă buzele voastre nu mai mărturisesc numele Domnului, o să vă
umpleţi de frică auzind necuvântătoarele mărturisindu-L. „Adevărat vă spun: dacă
voi tăceţi, pietrele vor striga” (Luca 19, 40). De-ar tăcea toţi oamenii de pe
pământ, iarba ar prinde glas. Dacă oamenii ar şterge numele lui Dumnezeu dintre
dânşii, s-ar scrie cu curcubeu pe cer şi cu foc pe fiecare fir de nisip. Atunci
nisipul ar fi omenire şi omenirea praf.
„Cerurile spun slava
lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt,
şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18, 1-2). Aşa vorbeşte Văzătorul şi
Psalmistul. Dar voi, oameni, cum vorbiţi? Voi ÎI treceţi cu dispreţ sub tăcere
pe Dumnezeu; de aceea, iată, pietrele prind glas! Vorbirea se va lua de la voi şi
se va da pietrelor. Pietrele vor fi oameni, iar oamenii pietre.
S-a întâmplat în
vremurile vechi că oamenii greoi la grai au privit faţa Fiului lui Dumnezeu şi
nu L-au cunoscut, nici nu le-au fost dezlegate limbile ca să-L slăvească.
Atunci Dumnezeul Cel Viu a deschis graiul demonilor, ca să-i ruşineze pe oameni
prin mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Demonii mai răi decât pietrele şi mai fără
de preţ decât nisipul au dat glas mare înaintea Fiului lui Dumnezeu în vreme ce
oameni din preajma Lui tăceau muţi. Iar dacă cei mai căzuţi de la Dumnezeu au
fost siliţi să-L mărturisească, cum n-o să facă acest lucru piatra cea fără de
vină, care se supune orbeşte voii lui Dumnezeu?
Dumnezeu le dă
oamenilor învăţătură nu doar prin cerul plin de îngeri şi împodobit cu stele,
nu doar prin pământul acoperit cu făpturile din mijloc ale lui Dumnezeu, dar
încă şi prin demoni — ca să dea păgânilor, care atât de uşor găsesc drumul spre
iad, prilejul de a se ruşina şi de a se înălţa, scăpându-şi sufletele din abis,
din foc şi din chin.
Aleşii care-L însoţeau
pe Domnul în drumurile Sale se arătaseră slabi în credinţă, de aceea Mântuitorul
îi duce într-un ţinut foarte păgânesc, ca să-i ruşineze şi să le dovedească
necredinţa prin ceea ce avea să se întâmple. Ceea ce s-a întâmplat este înfăţişat
în Evanghelia de astăzi.
„Şi trecând El
dincolo, în ţinutul gherghesenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau
din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”.
Gherghesa şi Gadara erau cetăţi din ţinuturile păgâne de dincolo de marea
Galileii. Erau două din cele zece cetăţi care stătuseră odinioară pe ţărmurile
acestei mări. La Marcu şi la Luca, în loc de Gherghesa e pomenită Gadara, ceea
ce nu înseamnă altceva decât că cele două cetăţi erau foarte aproape una de
alta, şi că cele istorisite s-au petrecut undeva între ele. Evangheliştii Marcu
şi Luca pomenesc de un îndrăcit, pe când Matei vorbeşte de doi. Marcu şi Luca
pomenesc doar pe unul din acei doi, pe cel mai înfricoşător, care băgase spaima
în întreg ţinutul, iar Matei îi pomeneşte pe amândoi, pentru că pe amândoi i-a
vindecat Domnul. Că unul dintre cei doi era mai cunoscut decât ceilalţi se vede
din Evanghelia Sfântului Luca, care spune că îndrăcitul era un bărbat din
cetate, aşadar mai cunoscut decât celălalt, sătean pesemne. Din cuvintele
Sfântului Luca se vede de asemenea că îndrăcitul avea demon de multă vreme,
ceea ce înseamnă că, fiind bolnav ani în şir, ajunsese să fie bine cunoscut
prin partea locului. Din povestirea lui Luca e limpede că acesta era mai
înfricoşător şi mai dezlănţuit decât celălalt, pentru că ni se spune că era
legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărmând legăturile, era mânat
de demon în pustie (Luca 8, 29). Acesta e deci motivul pentru care Evangheliştii
Marcu şi Luca pomenesc un singur bărbat, deşi erau doi. Şi noi facem de multe
ori la fel astăzi când povestim un incident oarecare; pomenim, de pildă, doar
pe şeful unei bande de răufăcători care au fost prinşi. Când a fost prinsă
banda împreună cu şeful ei, spunem că a fost capturat cutare şi cutare şef al
unei bande de tâlhari. La fel fac şi cei doi Evanghelişti. După cum Marcu şi
Luca întregesc povestirea lui Matei cu un amănunt, descriind pe cel mai bolnav
dintre nebuni, tot aşa Matei completează pe Marcu şi pe Luca în alte amănunte,
spunând că îndrăciţii erau doi.
Aceşti îndrăciţi trăiau
în morminte, şi ieşeau de acolo ca să cutreiere prin pustietăţi, băgând groaza
în oameni pe câmp şi pe drumuri, mai ales în calea care trecea prin apropierea
locului unde sălăşluiau ei. Păgânii îşi aveau cel mai adesea mormintele la
marginea drumului, si nici la iudei acest lucru nu era o raritate. Mormântul
Rahilei e la marginea drumului dintre Ierusalim şi Betleem. Mormântul lui
Manase e la drumul spre Marea Moartă. Punând stăpânire pe aceşti doi bărbaţi,
diavolul îşi făcea din ei arme distrugătoare asupra celorlalţi oameni, pentru că
trăsătura de căpetenie a celor îndrăciţi este că fac numai răutăţi şi stricăciuni.
Ei simt lipsiţi de orice bine. De unul din cei doi se spune că nu mai punea
haină pe el. Odată cu goliciunea trupului, şi sufletul îi era gol de orice
lucru bun, de orice dar dumnezeiesc. Amândoi erau atât de fioroşi încât nimeni
nu putea să treacă pe calea aceea.
„Şi iată, au început
să strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit
aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? În urletul diavolilor,
lucrul de seamă este că ei văd în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu şi, în groaza lor,
strigă tare aceasta. Să se ruşineze cei care îl privesc pe Domnul în faţă fără
a-L recunoaşte, şi cei care-L recunosc, dar nu-L mărturisesc deschis.
[Zigaben zice: „De
vreme ce ucenicii săi şi poporul L-au văzut om, trebuie să vină diavolii să-I
proclame dumnezeirea”.] E drept că dracilor nu le place să-L arate pe Hristos
Dumnezeu, pentru ei nu-i nici o fericire, cum ar fi pentru omul care găseşte o
comoară şi strigă nevenindu-i să-şi creadă ochilor, ori cum a fost cu Apostolul
Petru care a strigat cu bucurie: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui
viu” (Matei 16,16); dar aceştia (îndrăciţii) au strigat cu spaimă şi îngrozire,
văzând în faţa lor pe Judecătorul. Au strigat numele care îi cutremură de frică,
numele pe care l-au ascuns şi l-au şters din inimile oamenilor. Au strigat
chinuiţi şi disperaţi, şi numai groaza le-a smuls acest strigăt.
„Şi iată, au început
sa strige şi să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” întreabă
demonii. Ce legătură avem noi cu Tine? Ce-i cu vizita asta pe nepoftite? Ce
învoire este între Hristos şi Veliar? (II Corinteni 6,15). Nici una. Şi de
aceea slujitorii lui Veliar, chinuitorii oamenilor, întreabă pe Hristos de ce a
venit la ei: Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Ei aşteaptă
ceasul judecăţii şi chinuirea la sfârşitul veacurilor. Singură apariţia lui
Hristos în faţa lor este pentru ei un chin, un chin cu mult mai mare decât este
lumina pentru cârtiţă şi focul pentru păianjen. În lipsa lui Hristos dracii
sunt obraznici, trufaşi, îi înjosesc pe oameni aducându-i pe-o treaptă cu
vitele şi îngrozesc împrejurimile încât nimeni nu putea să treacă pe calea
aceea.
De faţă cu Hristos
sunt nu numai dezgustător de îngroziţi, ci se târăsc, cum se târăşte orice
tiran înaintea judecăţii. Acum încep să se milogească de Domnul să nu-i trimită
în adâncuri: Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. „Să nu
le poruncească” înseamnă că, dacă le-ar fi poruncit, ei ar fi trebuit să meargă.
Aşa este stăpânirea şi puterea lui Hristos. Adâncul este adevăratul lor sălaş,
locul lor de chin. Despre căpetenia tuturor demonilor profetul a spus: „Cum ai
căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al dimineţii... Şi acum, tu te
pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14, 12,15), unde este
plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Din pricina păcatelor, cu îngăduinţa lui
Dumnezeu demonii sunt dezlegaţi între oameni. Nu-i aşa că-i mai uşor pentru ei
între oameni decât în adânc? Câtă vreme sunt între oameni, ei îi chinuie pe
oameni; când sunt în adânc nu se au decât pe ei pentru chinuire. În chin sunt şi
când sunt printre oameni, dar atunci chinul lor e uşurat de chinul celorlalţi.
Diavolul e distrugătorul
trupului, „un ghimpe în carne”, cum l-a numit Apostolul Pavel (II Corinteni 12,
7). Prin trup se caţără, ca pe o scară, în suflet şi apucă inima şi mintea
omului, până le devoră cu totul, le schimonoseşte şi le goleşte de curăţia şi
frumuseţea lor dumnezeiască, de înţelegere şi dreptate, de dragoste şi de
credinţă, de dorinţă de bine şi de nădejde în bine. Apoi se proţăpeşte în om ca
pe un tron al său, îi apucă toate firele sufletului şi trupului în mâinile sale
şi omul ajunge să-i fie lui animal de povară pe care-L călăreşte diavolul,
fluier prin care cântă diavolul, fiară sălbatică prin care sfâşie diavolul. Aşa
erau îndrăciţii descrişi în Evanghelie. Nu se spune că aceşti oameni L-au văzut
pe Hristos, L-au recunoscut, I-au spus pe nume ori au vorbit cu El; toate
acestea le-au făcut demonii dintrînşii. Oamenii aceia parcă nici n-ar fi
existat: două momâi mânate cu biciul de diavoli. A vindeca astfel de
oameni era ca şi când i- ai fi înviat din morţi, şi încă mai mult de-atât;
pentru că un om mort, având doar sufletul despărţit de trup, câtă vreme
sufletul este în mâna lui Dumnezeu, Dumnezeu îl poate întoarce din nou trupului
restaurând viaţa. Dar starea acestor oameni stăpâniţi de demoni era mai rea
decât moartea, pentru că sufletele lor fuseseră furate şi înrobite de demoni şi
se aflau cu totul în mâna demonilor. Trebuia ca sufletele să le fie mai întâi
smulse de la demoni, demonii izgoniţi şi apoi sufletele întoarse oamenilor. Iată
de ce minunea vindecării acestor îndrăciţi este deopotrivă cu învierea morţilor,
dacă nu chiar o întrece!
„Ai venit aici mai
înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Îl întreabă demonii pe Hristos. Ei ştiau
că îi aşteaptă chinul la sfârşit. O, de-ar şti păcătoşii că şi pe ei îi aşteaptă
chinul, nu mai puţin decât îi aşteaptă pe demoni! Demonii ştiu că la sfârşit
neamul omenesc, nutreţul lor de căpetenie, le va fi smuls din mână iar ei vor
fi aruncaţi în adâncul întunecat unde se vor sfâşia şi se vor devora numai unii
pe alţii. Marele Profet a spus despre căpetenia demonilor: „va fi azvârlit
departe de mormântul tău (adică de trupurile oamenilor înrobiţi) ca o ramură fără
de preţ... ca un hoit călcat în picioare” (Isaia 14, 19). Şi Domnul însuşi a
adeverit: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Şi toţi
oamenii vor vedea la sfârşit, când păcătoşii vor fi aruncaţi ca un fulger în
„focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).
Pe când demonii se
rugau de Hristos cu frică şi cutremur, o turmă mare de porci, ca la două mii
(Marcu 5, 13), păşteau liniştiţi pe deal. Demonii L-au rugat pe Iisus: „Dacă ne
scoţi afară, trimite-ne în turma de porci”. Adică: Nu ne azvârli în adânc, ci măcar
trimite-ne în trupurile porcilor. Dacă ne scoţi afară... Nu zic: afară din om;
nici măcar nu pomenesc de om, într-atât era acesta de mort pentru dânşii. Din
toate făpturile din univers, nici una nu este atât de urâtă şi de pizmuită de
demoni ca omul. Mântuitorul dimpotrivă, apasă asupra cuvântului „om”: „Ieşi duh
necurat din omul acesta” (Marcu 5, 8). Demonii nu vor să plece din om; lor
le-ar fi plăcut la nesfârşit să stea în om decât să meargă în porci, pentru că
de ce folos le erau lor porcii ? Pe când pe oameni demonii îi pot face să fie
ca porcii, ba chiar mult mai rău ca porcii, cu porcii ce pot face? Oricum,
chiar atunci când se află în porci, sau în orice altă vieţuitoare, răutatea lor
se întoarce tot împotriva omului. Prin porci ei vatămă mai departe pe oameni;
dacă nu altfel, măcar înecându-i pe porci şi dându-le astfel prilej oamenilor să
se supere pe Dumnezeu. Astfel, ca să scape de adânc, aleg să intre în porci.
„Duceţi-vă. Iar ei,
ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm
în mare şi a pierit în apă”. Demonii i-ar fi putut împinge şi pe acei doi
nefericiţi să se înece în mare, dacă nu i-ar fi împiedicat puterea lui Dumnezeu
să facă aceasta. Se întâmplă totuşi, şi nu arareori, ca cei ieşiţi din minţi să
se zdrobească aruncându-se de la mare înălţime, sau să se înece, sau să se
spânzure, sau să se azvârle în foc. Demonii cei răi îi împing să facă aceasta,
scopul lor fiind nu numai să distrugă viaţa, ci să ucidă sufletele şi în lumea
aceasta şi în cea viitoare. Cu toate acestea, nu arareori se întâmplă de
asemenea ca Dumnezeu, în înţeleapta-I iconomie, să-i păzească pe oameni de o
astfel de moarte.
De ce a trimis Iisus
duhurile rele în porci? Le-ar fi putut trimite în arbori sau în stânci; de
ce tocmai în porci? Nu ca să-i asculte pe demoni, ci ca să-i înveţe pe oameni.
Unde sunt porci, acolo-i necurăţie, iar duhurilor necurate le place necurăţia; şi
unde nu-i necurăţie, o fac ei cu de-a sila. Iar unde-i puţină, ei îi adaugă,
şi în curând puţinul se face mult. Când intră într-un om curat, repede îngrămădesc
întrînsul necurăţie porcească. Prin azvârlirea porcilor şi înecarea lor în
mare, Domnul a vrut să ne înveţe ce pavăză de nimic împotriva puterilor diavoleşti
e lăcomia, şi prin aceasta să ne amintească postul. Ce au de-a face rapacitatea
şi lăcomia cu porcii? Vedeţi numai cu ce repeziciune puterile diavoleşti au biruit
porcii, i-au dus la pierzanie! Tot aşa fac şi cu oamenii lacomi şi nesăţioşi,
care cred că lăcomindu-se îşi sporesc puterea. Nu puterea şi-o sporesc, ci slăbiciunea,
şi trupeşte şi duhovniceşte.
[Vasile cel Mare, în
Cuvântul X despre post spune: „Pe câte ştiu doctorii nu le prescriu bolnavilor
bucate alese, ci post şi înfrânare. Socoteşti că un căpitan de corabie va scăpa
mai cu înlesnire corabia încărcând-o cu poveri, sau încărcând-o uşor, cu
chibzuinţă?”]
Lacomii sunt lipsiţi
de caracter, slabi înaintea oamenilor şi încă şi mai slabi înaintea demonilor.
Nimic mai uşor pentru diavoli să-i mâne să se înece în marea morţii duhovniceşti.
Mai avem încă o învăţătură
limpede: cât de cumplită este puterea demonilor când Dumnezeu nu o tine în
frâu. Demonii sălășluitori în numai doi
oameni, au năruit şi au înecat în câteva clipe două mii de porci. Dar până a
venit Hristos Dumnezeu i-a oprit — ca să se arate puterea şi stăpânirea Lui;
apoi le-a dat drumul, ca să arate puterea demonilor. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit,
demonii ar fi făcut în câteva clipe cu toţi oamenii de pe pământ ceea ce au făcut
cu porcii. Dar Dumnezeu iubeşte neamul omenesc. Dragostea Lui fără margini ne ţine
în viaţă şi ne păzeşte de cruzii şi cumpliţii noştri duşmani.
Se vor întreba unii,
întâi dacă nu-i pare lui Dumnezeu rău de atâta mulţime de porci, apoi cum vor
suferi oamenii din acea cetate asemenea pierdere. Numai diavolul îl duce pe om
la astfel de gânduri! Nu cumva este el mai milos decât Hristos? Dar oare ce
sunt porcii altceva decât iarbă călcată în picioare? Dacă nu păgubeşte Dumnezeu
de pe urma crinilor de pe câmp, care azi sunt mai strălucit îmbrăcaţi ca regele
Solomon, iar mâine sunt scrum, de ce ar plânge după porci? Poate îi e mai greu
să zidească porci decât crini sălbatici? Dar unii iarăşi vor zice: nu-i vorba
de frumuseţe, ci de folos. Dar oare îi sunt mai de folos omului porcii când i
se îngraşă trupul decât când i se luminează sufletul? „Voi sunteţi cu mult mai
de preţ decât vrăbiile” (Matei 10, 31), spune Domnul oamenilor. Atunci, nu-s
oamenii mai de preţ decât porcii, fie ei şi două mii? Să chibzuiască fiecare la
sine însuşi şi la preţul pe care-l are, şi se va încredinţa repede că învăţătura
primită de oameni prin acea faptă a fost ieftin plătită. Era imperios necesar
ca neamul omenesc cel tocit să vadă mai întâi cât de necurat este diavolul şi
apoi cât de mare este puterea lui. Nici un cuvânt de pe pământ nu ar fi putut
arăta mai bine acest lucru decât nebunia şi decât înecarea porcilor în clipa
când au intrat în ei demonii. Ce cuvinte i-ar fi putut încredinţa pe păgânii
locuitori ai Gherghesei si Gadarei dacă această înfricoşătoare dovadă — dar nu
dovadă, ci revelaţie! — nu i-ar fi trezit din somnul păcatului şi nu i-ar fi făcut
să cunoască adâncul în care demonii, aşa cum i-au târât pe porci, îi târau şi
pe ei fără milă? Ce altceva i-ar fi putut povăţui mai bine la credinţa în
Hristos Cel Atotputernic?
Dar vedeţi ce s-a
întâmplat mai departe: „Păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus
cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea
lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor”. Porcarii şi
locuitorii cetăţii au fost cuprinşi de spaimă. S-au înfricoşat (Luca 8, 35).
Vedeau toţi ce nu mai văzuseră si nu mai auziseră niciodată: Nebunul care pătimise
atâta amar de ani, stă la picioarele lui Hristos, liniştit şi întreg la minte.
Paznicii şi apostolii le-au povestit oamenilor cum vindecase Hristos pe cei doi
îndrăciţi, şi cum o legiune de demoni tremurase de frică în faţa Lui, cerşindu-I
îngroziţi să-i trimită în porci dacă nu-i lasă să mai rămână în oameni, şi cum
după aceea duhurile rele smulseseră ca un vârtej turma de porci şi o azvârliseră
în adâncurile mării. Au auzit, au priceput şi i-au şi văzut pe cei doi, care
abia cu puţin înainte fuseseră ca şi morţi, înviaţi şi curăţiţi. Teferi acum,
ei privesc faţa Domnului care le stă cu linişte înainte, de parcă nu tocmai ar
fi săvârşit o minune, minune mai uimitoare decât dacă ar fi smuls cu totul
muntele Gherghesei şi l-ar fi prăbuşit în mare. Din toate acestea târgoveţii
Gherghesei nu ţin minte decât un lucru: că li s-a prăpădit turma de porci şi
n-o s-o mai vadă înapoi niciodată. În loc să cadă în genunchi şi să mulţumească
Domnului că a salvat două suflete, ei jelesc pierderea porcilor! În loc să-L
roage să le fie oaspete, ÎI roagă să plece cât mai repede. În loc să laude pe
Dumnezeu, plâng pentru porci.
Să nu ne grăbim să
osândim dragostea acestor ghergheseni pentru porcii lor, mai înainte să privim
societatea zilelor noastre şi să vedem câţi iubitori de porci numără cetatea
noastră, cărora asemeni acelora, le pasă mai mult de porci decât de viaţa
semenilor lor. Gândiţi-vă cât de puţini sunt astăzi, chiar şi între cei
care-şi fac cruce şi au pe buze numele lui Hristos, cei care ar pregeta să ucidă
doi oameni dacă s-ar alege de pe urma lor cu două mii de porci. Sau vedeţi dacă
sunt mulţi între dumneavoastră care ar sacrifica două mii de porci ca să scape
viaţa a doi nebuni. Să se ruşineze cei ce osândesc pe ghergheseni mai înainte
de a se osândi pe sine. Dacă s-ar scula gherghesenii din mormânt astăzi şi ar
prinde să numere, mare mulţime de cei ce gândesc asemenea lor ar afla în creştina
Europă! Ei măcar L-au rugat cu frumosul pe Hristos să plece de la ei, pe când
popoarele Europei deadreptul ÎI alungă. Şi de ce ÎI alungă? Ca să rămână ele
singure cu porcii şi cu stăpânii lor, dracii.
Întrega întâmplare,
de la început la sfârşit, are un tâlc mai adânc. Toate cele spuse ajung ca să
fie învăţătură, îndemn şi îmbărbătare pentru toţi cei ce se simt în trup ca în
mormânt; care îşi dau seama de lucrătura puterilor demonice în patimile care apasă
asupra lor ca nişte lanţuri de fier, târându-i în adâncul pieirii; care, cu
toate acestea, îşi dau seama ce preţ are omul: sufletul lui e mai mult decât toţi
porcii, şi vitele, şi ţarinile şi averile din lume; care caută vindecare şi pe
Vindecătorul bolilor lor, cu preţul a tot ceea ce au.
„Intrând în corabie,
Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa”... Întreaga istorie se încheie cu
aceste cuvinte. Hristos nu le-a spus nimic gherghesenilor. Ce să le mai spună
dacă minunea nu le-a fost de-ajuns? Vorbele nu i-ar fi adus la supunere.
La ce bun să aduci la supunere nişte morminte? A coborât în tăcere colina, a
intrat în coabie şi a plecat de la dânşii. Ce blândeţe, ce răbdare, ce înălţime
dumnezeiască! Ce victorie deşartă pentru Cezarul care a scris Senatului:
„Am venit, am văzut, am învins!” Hristos a venit, a văzut, a învins — şi a tăcut.
Păstrând tăcere a înveşnicit biruinţa Sa. Să înveţe păgânii, dacă vor, din
pilda smeritului Domn Iisus Hristos, care niciodată nu dă buzna cu sila. Cine-L
primeşte, primeşte viaţă veşnică; cine-L alungă rămâne cu porcii în veşnica
îndrăcire si moarte.
O, Doamne Iisuse,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii, vindecă-ne şi ne mântuieşte!
A Ta fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă
şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Sfântul Nicolae
Velimirovici)

|